Stiluri de coping în terapia schemelor: de ce cedezi, eviți sau supracompensezi

Despre scheme probabil ai citit deja: acele convingeri timpurii despre tine și despre ceilalți, așezate de mic și niciodată actualizate cu adevărat. Mult mai rar se scrie despre stilurile de coping în terapia schemelor, și tocmai această parte îți explică de obicei viața reală. O schemă e ceea ce crezi. Un stil de coping e ceea ce faci când cineva atinge acea convingere.

Contează, pentru că doi oameni pot purta exact aceeași schemă și, privit din afară, să pară opuși. Cineva cu schema abandonului trimite trei mesaje într-o oră și întreabă dacă e totul în regulă. Altcineva termină relația la primul semn de distanță și spune tuturor că preferă să fie singur. Aceeași rană, strategii diferite. Dacă te-ai întrebat vreodată de ce un tipar pe care îl recunoști clar în tine apare într-o formă pe care nimeni nu o descrie, piesa lipsă e de obicei stilul de coping.

Ce sunt stilurile de coping

Terapia schemelor, dezvoltată de Jeffrey Young din terapia cognitivă, descrie optsprezece scheme dezadaptative timpurii și trei moduri largi de a le face față: cedarea, evitarea și supracompensarea. Se suprapun aproximativ cu răspunsurile pe care orice animal le are la amenințare: să cedeze, să se retragă, să lovească înapoi.

Niciunul nu a apărut din întâmplare. Un copil pedepsit pentru că are nevoi învață foarte repede că liniștea funcționează. Un copil trecut cu vederea învață că atenția vine din a fi gălăgios, amuzant sau excelent. În camera în care ai învățat asta, erau soluții inteligente. Necazul e că au continuat să ruleze după ce ai ieșit din camera aceea, în situații unde costă mai mult decât protejează.

Încă un lucru merită știut: nu ești un singur stil. Majoritatea oamenilor cedează într-o zonă a vieții și supracompensează în alta, și schimbă când presiunea crește. Poți fi la nesfârșit acomodantă acasă și de neclintit la muncă. Este normal, nu o contradicție.

Semnele fiecărui stil

Așa apar cele trei în viața de zi cu zi.

• Cedarea, scurt: Trăiești ca și cum schema ar fi pur și simplu adevărată și alegi situații care o tot dovedesc. Dacă crezi că nu ești de iubit, rămâi cu cineva care te tratează ca pe o opțiune și numești asta realism.
• Cedarea, semnul: Relațiile și slujbele tale au mereu aceeași formă. Oameni noi, același final. Simți resemnare mai mult decât furie.
• Evitarea, scurt: Îți aranjezi viața ca schema să nu fie niciodată declanșată. Sari peste conversația aceea, ieși din grup, refuzi promovarea, ții totul în registru ușor.
• Evitarea, semnul: Amorțirea. Derulat fără capăt, băutură, muncă peste măsură, somn, a fi mereu foarte ocupată. Poți observa că nu reușești să spui ce simți, doar că e ceață sau plat.
• Evitarea, versiunea tăcută: Emoțională, nu comportamentală. Vii la cină, dar nu ești cu adevărat în încăpere, iar după nu-ți amintești mare lucru.
• Supracompensarea, scurt: Te comporți ca opusul schemei, și apăsat. Dacă convingerea e că ești defectă, devii cea mai competentă persoană din fiecare încăpere și nu lași pe nimeni să vadă o ciornă.
• Supracompensarea, semnul: Arată ca forță și funcționează ca armură. Perfecționism, control, căutarea statutului, a nu avea niciodată nevoie de ajutor, uneori răceală sau dispreț când cineva se apropie.
• Supracompensarea, costul: Funcționează până când nu mai funcționează. Prăbușirea, când vine, e de obicei brusca și complet disproporționată față de declanșator.

Observă că doar unul dintre cele trei arată ca o problemă din afară. Evitarea e adesea citită ca fire ușoară. Supracompensarea e citită ca ambiție și succes. Ambele primesc laude, și exact de aceea sunt greu de văzut în tine.

De ce contează

Stilurile de coping sunt motivul pentru care înțelegerea singură schimbă puțin. Poți ști exact de unde vine o convingere, poți numi părintele care ți-a predat-o, și tot te prinzi făcând același lucru marți. Convingerea locuiește în memorie; stilul de coping locuiește în reflexe.

Ele țin și schema în viață. Aceasta e bucla pe care merită să o înțelegi. Cedarea adună dovezi proaspete că convingerea e exactă. Evitarea se asigură că o dovadă contrară nu sosește niciodată, pentru că nu rămâi în încăpere suficient ca să descoperi că te-ai înșelat. Supracompensarea îndepărtează oamenii sau te epuizează, și apoi singurătatea ori epuizarea sunt citite ca dovadă a convingerii originale. Fiecare stil, în felul lui, protejează schema de actualizare.

În relații, efectele sunt concrete. Un evitant și cineva care cedează pot sta împreună ani într-un aranjament stabil care nu-i bucură pe niciunul. Doi care supracompensează se pot certa pe fapte un deceniu și nu spun nici o dată că se simt mici. La muncă, standardele neînduplecate plus supracompensarea produc pe cineva care livrează impecabil, nu poate delega și e furios în tăcere aproape tot timpul.

Scopul nu e să scapi de stilurile tale de coping. Sunt protecție veche și și-au meritat locul. Ce urmărește terapia schemelor e lărgirea opțiunilor: să poți observa reflexul pornind și să alegi altceva în acel moment. E o țintă mult mai modestă și mai la îndemână decât să devii alt om.

Privind propriile tipare

Un bun punct de plecare e un moment recent în care reacția ta a părut mai mare decât întâmplarea. S-a petrecut ceva mic, un răspuns întârziat sau o remarcă în trecere, și a venit ceva mare. Pune-ți trei întrebări despre momentul acela. Ce am crezut despre mine chiar atunci? Ce am făcut mai departe? Și acea acțiune m-a apropiat de persoană, m-a dus departe de ea, sau m-a pus deasupra ei?

Mai aproape și mai mic e de obicei cedare. Departe e evitare. Deasupra e supracompensare. Instrument grosier, dar deseori e de ajuns ca să vezi propria formă.

Un chestionar structurat merge mai repede decât memoria, fiindcă întreabă despre tipare pe care nu te-ai gândi să le verifici. Testul de Scheme gratuit trece prin cele optsprezece scheme și prin felul în care tinzi să răspunzi la fiecare. Dacă vezi multă evitare în rezultate, merită privit și cum se leagă cu grija, pentru că cele două se întăresc strâns: vezi tipare de anxietate și evitare.

O precizare cinstită. Nimic de aici nu e diagnostic, și niciun chestionar nu poate da unul. Este material pentru reflecție personală, un fel de a găsi cuvinte mai bune pentru ceva ce știi deja pe jumătate. Dacă ce iese la suprafață apasă sau e greu de ținut singură, acesta e un motiv bun să-l duci la un terapeut, nu un motiv să-l împingi la fund.